chema dacă nu mă înșel, Reinhart. Se trudea cu noi din tot sufletul și petreceam de minune, dar cu niciun chip nu puteam lua în serios acea artă, pe atunci cam țeapănă și ceremonioasă. Valsul în trei timpi, polka, schottisch, mazurka, galopul, cadrilul și lancier-ul erau jocurile pe cari încerca să ne învețe disperatul și asudatul mic martir în mănuși albe. Printre prietenii lui Alfred era un băiat foarte hazliu, numit Reinhold Ribbeck, cam prea îndrăzneț, dar plin de veselie. Făceam haz de Ribbeck, mai mult decât era socotit cu cale, căci nu știu cum se făcea, că totdeauna simțeam o înclinare către cei pe cari autoritățile noastre îi judecau rău. Imi amintesc de Ribbeck ca de un mare organizator al vânătorilor de lilieci din podul dela Rosenau. Unul din jocurile noastre preferate pe acea vreme, era „Prigonirea Creștinilor”, insuflat de lecțiile de Istoria Religiei cu care tocmai ne luptam. Pentru a face jocul nostru isbitor și potrivit adevărului, ne supuneam la nesfârșite chinuri, lăsându-ne să fim legate de pomi, sau coborâte, prinse de o funie, într’un mic turn dărâmat la capătul terasei dela Rosenau, în care rămâneam prizoniere până când cei ce înfățișau pe creștini, veneau să ne dea drumul. Făceam mare sgomot, aprinși la față și înădușiți, și apoi totul se sfârșea printr’un mare ceai, servit sub arțari, cu mama prezidând o gloată de mici sălbateci, sbârliți, cu părul înădușit, cu obrajii aprinși și cu o nemaipomenită poftă de mâncare. Nimic nu-i plăcea mai mult mamei, decât să vadă tineretul mâncând cât îi era pofta. Nesfârșite mormane de prăjituri, pâine cu unt, precum și fragi cu smântână, erau pregătite
