straniu dela începutul vieții mele, cu toate că adevărata educație muzicală mi-a fost dată mai târziu de Carmen Sylva, bătrâna regină a României. Dar în zilele copilăriei mele eram netăgăduit o mică sălbatecă în ceace privește arta cea mai divină dintre toate.
Preotul căruia i se încredințase învățământul nostru religios, era cu mult deasupra nivelului nostru. Pentru noi, religia era un fapt, ceva de temeiu, iar nu un subiect de desbateri teologice. Pe acea vreme eram cu totul nevrednice de vreo lămurire mai înaltă sau mai largă a acelui fapt.
Sf. Treime nu se putea cerceta. Crezul era credința noastră; nu stam să cumpănim afirmările lui și ne simțeam foarte jignite când ni se spunea că Adam și Eva erau numai simboluri și că Dumnezeu nu făcuse lumea în șase zile. De bună seamă erau la noi deosebiri de credință ce nu se puteau înlătura; noi fiind protestante, mama ortodoxă și aflându-se în afară de cercul nostru intim, și catolici. Aceștia mergeau la o biserică pe care Luther o respinsese pentrucă socotea lucru neîngăduit ca niște preoți din Roma să vândă bilete de intrare în cer. Acest Luther, fiind odată în Wartburg (sau poate în cetatea dela Coburg, căci această vestită fortăreață avusese într’un rând cinstea să fie vizitată de marele reformator) aruncase într’o zi o călimară în capul diavolului, care venise să încerce a-l ispiti. Pata neagră se vede și acum pe perete.
Luther desigur avusese dreptate să intre în luptă cu Roma și cu greșelile ei, totuși nu
