vorbit despre renumita prăjitură a nepotului lui Wiener. Acea prăjitură dela Kalenberg nu era însă niciodată servită la masa unchiului Ernest. Nu știu de ce noi copiii eram totdeauna poftiți la acest ospăț anual. Mi se pare că nevinovăția noastră reținea în marginile cuviinței pe bătrânul desfrânat. Inainte de a porni, ni se făcea o lecție despre felul cum trebuia să ne purtăm și ni se poruncea cu asprime, să nu cumva să pufnim de râs sau să arătăm prin vreun semn nesăbuit că ne vine să râdem, oricât ar fi scena de caraghioasă. Unchiul Ernest din pricina grosimii lui, sta întronat mai sus decât toți musafirii. Era o arătare ce insufla teamă și dela care nu ne puteam lua ochii. Oricare ar fi fost adevărata lui simțire, juca de minune rolul unui desăvârșit stăpân de casă și se uita de sus în jurul mesei, ca un căpcăun, numărând bucățile ce avea să înghită peste puțin, dar pe cari voia să le vrăjească mai întâiu. Deasemeni în acele neuitate împrejurări, eram iarăși sgomotos proclamate ca „drăguțe, minunate copile” iar noi ne îndesam batistele în gură ca să nu pufnim de râs. Cred că spusele lui erau pline de culoare și de miez, chiar dacă nu totdeauna deplin cuviincioase, dar eram pe atunci prea copile ca să-l ascultăm cu plăcere. Cea mai de seamă podoabă a mesei o alcătuiau două șiruri de înalte sfeșnice de argint. Florile erau potrivite fără gust, fiecare musafir având lângă farfurie un pahar cu un buchet de flori țepene și îndesate. Mi-aduc aminte de o oarecare floare trandafirie, care nu lipsea niciodată din aceste buchete de modă veche și care mirosea foarte urât.
