însemnătatea veștmintelor lor, alcătuiau o lume aparte, aveau privilegiile lor, și erau priviți de către mari și mici, cu o deosebită prețuire, pe care le-o hărăziam și noi. Toți copiii din Coburg se adunau în Piața Palatului ca să se joace; parcă aud și acum glasurile lor, răsfrânte de zidurile palatelor Edinburg și Ehrenburg, ale teatrului, ale comenduirei și ale marelui manej, cele mai de seamă clădiri din oraș, ce înconjurau larga piață pătrată. Acele glasuri de copii erau însușirea deosebită a Pieței Palatului și pătrundeau prin ferestrele deschise în toate unghiurile camerelor noastre, însoțindu-ne în timpul lecțiilor și’n ceasurile de odihnă, vesele, sgomotoase și neîncetate, contopindu-se parcă cu piața de unde porneau.
Cu toate că locuința noastră din oraș era destul de plăcută, „Rosenau”, castelul nostru de vară, era adevărata dragoste a vieții noastre. Era un castel mic, fără pretenții, așezat pe un deal, clădit într’un stil, care cercase să fie gotic, dar nu isbutise — o clădire pătrată, tencuită în culoarea galbenă-ocru, cu acoperământul înalt și cu două fațade ascuțite, crenelate. In partea dinspre grădini, fusese adăogat în chip destul de nedibaci, un turn înalt în care se afla o scară lată, în spirală, singura scară din întreaga casă.
Când se așezaseră părinții noștri la Rosenau, castelul era plin de mobile nespus de vechi, mai mult sau mai puțin în stil „Empire” sau „Louis-Philippe” și grozav de incomode; tablouri tot așa de vechi, mai ales din școala romantică, înflorate, împodobeau toți pereții. Nouă ne plăceau acele tablouri, învăluite de poezie, cu subiect încâlcit și neînțeles
