să fie cândva împlinit. Minunate descoperiri, priveliști după priveliști; comori pentru ochi, toate însă pătrunse de în-tristarea despărțirii, de simțământul că erau smulse dintr’o viață lăsată deoparte, pentru a intra într’alta nouă și deosebită; însă ceeace ni se smulgea fusese atât de frumos, încât nu ne trebuia nimic nou, nimic diferit. Cu mâini neputincioase, încercam să ne agățăm de ceva, care, depe atunci, era trecutul... și depe atunci ne isgonea... nimic nu se putea opri în loc!... „Vorbei!... Vorbei!”...[1] venise sfârșitul!
Ultima sfâșiere, ultima renunțare la tot ceeace fusese așa de nespus de scump, fu clipa când ne luarăm rămas bun dela „Surprise” și dela căpitanul Bourke. In cea din urmă seară, după duiosu-i obicei când eram pe bord, veni să ne spue noapte bună și să ne înfășoare cu plapoma, în pătucurile noastre albe.
„Adio, Căpitan drag!” „Adio fetițelor, să fiți cuminți ca să poată fi totdeauna „Căpitanul drag” mândru de voi. Să nu uitați niciodată că sunteți fiice de marinar și că aveți cea mai bună mamă din lume”.
„Da, Căpitan drag, nu vom uita”, și-i încolăcirăm gâtul cu brațele, sărutându-l pentru prima și ultima oară, — căci acel ceas sfâșietor al despărțirii nu se putea sfârși fără un sărut. „Adio, Căpitan drag, adio, adio!”...
Despărțirea oficială avu loc, a doua zi de dimineață, însă adevăratul adio, singurul cu înțeles, a fost cel din scumpele noastre cabine albe, când se aplecase deasupra noastră ca un mult iubit frate mai mare și ne făcuse să făgăduim că vom fi cuminți....
CARTEA a II-a - TINEREȚEA
- ↑ Nemțește în text: „s’a sfârșit, s’a sfârșit”.
