Pagină:Regina Maria - Povestea vieții mele vol. I.djvu/256

Această pagină nu a fost verificată

ne conduse până la Neapole. A fost și aceasta o minunată călătorie; ne oprirăm în drum la Palermo, Syracusa și Girgenti și vizitarăm minunile dela Monreale și Capela Palatina și pășirăm prin ceardacurile mănăstirii „St. Apostol de Eremite” cunoscută nouă din tabloul ce se afla în iatacul mamei. Urcarăm călare pe măgari muntele Pelegrino, văzurăm pe St. Rosalia, în peștera cu numeroșii „exvoto”, aduși din depărtări, de pelerini evlavioși. Vizitarăm falnicele temple din Girgenti, mărețele ruine și adânca vale stâncoasă dela Syracusa și însfârșit dela Neapole, merserăm la Pompei. Seara, se apropiau în bărci, cântăreții cari modulau duios Santa Lucia și Mia Bella Napoli, sau Funiculi-Funicula sub ferestrele deschise ale cabinelor noastre. Pe vremea aceea simțeam arta, însă fără a o înțelege. Firea avea pentru mine mai mult înțeles, decât lucrurile făurite de mână de om. Numai în chip nedeslușit îmi dădeam seama că frumusețile naturei capătă un preț deosebit când servesc de frontispiciu unor temple uriașe, unor biserici umbroase, sau unor palate cu linii falnice, ce privesc spre grădinile lor, ca niște regi de demult domnind peste ținuturi cari n’ar fi fost atât de regești, dacă n’ar fi fost ei acolo, să le stăpânească.

Marea, stâncile, dealurile încruntate erau ca fondul unui tablou, ca acompaniamentul muzicii; fiecare întețea frumusețea celuilalt, căci poezia trăia de pe-atunci în sufletul meu, cu toată frageda mea vârstă. Frumusețea mă mișca, mi se înfigea în inimă. Toate tablourile privite de ochii mei îmi rămâneau aromite în minte, neuitate, și nășteau în mine un dor, ce mă trăgea mereu spre acele locuri; un dor ce trebuia