aceste colțuri ascunse, pline de frumusețe. Primiserăm ordin sever, să nu trecem în galop prin sat! Pare cam ciudat, să fi fost nevoe de un astfel de ordin, însă noi când eram călare, eram o adevărată gloată de năvălitori, niște mici Huni, luând în stăpânire un pământ cucerit. După cum am spus mai sus, toate drumurile în Malta sunt mărginite de înalte ziduri de piatră, astfel încât uneori, te pomeneai pe neașteptate într’un sat. Intrarea în sat e însemnată printr’o mare linie roșie, zugrăvită pe zid. Linia aceasta era semnul că trebuia s’o luăm înainte la pas. La început, ne plăcea să speriăm femeile și copiii, prin neașteptata noastră năvălire.
Mamele se repezeau, țipând, să-și apere odraslele și încercau totodată să-și scape neprețuitele sobițe de piatră. Se făcea mult tămbălău, în care se amesteca și fâlfâitul aripilor găinelor prăfuite, și mirosul de cafea, îmbinat cu mireasma buruenilor localnice; mai erau și râsete și vorbă multă, căci maltezele sunt prietenoase și darnice la cuvinte. Niciodată nu păreau că se supără pe noi. Mi’nchipui, că umpleam lumea toată cu tinerețea noastră și cu bucuria noastră de a trăi. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o față posomorâtă, chiar înainte de a ni se fi interzis a trece prin sate în galop. Fiecare comună, chiar cât de mică, are o mare catedrală, mai ades în stil baroc și zidită dintr’o piatră gălbue. In zile de sărbătoare, se aud multe clopote sunând și toți locuitorii se adună în piața din fața bisericii. Domină culoarea albastră, în țesătura aspră, întrebuințată de bărbați pentru hainele lor: albastru zis de măcelar, de o nuanță foarte frumoasă ce nu iese la soare;
