veche, adresată fratelui nostru, în care Ducky desemnase o schiță a acestei scene.
Desigur, în unele clipe ale vieții, simțim o bucurie amară, în a ne lăsa târâți de mânie și ne cufundăm în baia furiei noastre; ce urmează însă, nu e decât mâhnire și umilire. Când ți-ai recăpătat cumpătul, îți dai seama ce nesăbuită și nevrednică a fost deslănțuirea, iar văpaia mâniei e înlocuită prin rușine și umilință. Toate acestea și încă altele, le-am simțit ajungând acasă, la o jumătate de oră după mama. Lady Mary se retrăsese în apartamentul ei, să-și liniștească nervii tulburați, dar în pragul camerei ei sta mama, ca îngerul cu sabia de foc. Ah! groaznica clipă a judecății, când având capul plecat, nasul roșu și ochii umflați, stam în fața dreptei ei indignări. După cum își poate oricine închipui, n’am fost cruțate. Mama ne spuse că trebuie să cerem iertare dela Dumnezeu, căci ea nu ne putea ierta; că-i era rușine să ne numească copiii ei, precum și alte lucruri dureroase, cari ne pătrunseră până în măduva oaselor.
In cele din urmă, căzurăm câteșitrele grămadă pe o scăriță ce ducea dela iatacul mamei la camera ei de toaletă, într’un colț întunecos, unde umilirea noastră se putea ascunde în umbră. Am zăcut acolo timp îndelungat ca trei mici mormane de durere, cu fața pe covor, ceeace se potrivea în totul cu înjosirea noastră, strivite cum eram de un păcat atât de mare, sfâșiate de amarele mustrări ale mamei, simțind că eram vrednice de fiece cuvânt de dojana al ei. De altfel cuvintele nu erau o pedeapsă îndestulătoare. Mama, îndârjită, nimeri o pedeapsă în adevăr dureroasă: iubiții noștri cai fură surghiuniți din grajdurile
