mă să nu se mistue deodată încântătoarea vedenie.
Totdeauna am fost ciudat mișcată de orice era frumos. Orice întruchipare a frumuseții, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată priveliște a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s’a apropiat de mine frumusețea, am simțit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însușesc, cel puțin cu ochii dacă nu și cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârșea prin faptul că știam să gust frumosul și în întreg și tot atât de bine în amănunte. Măreția unei largi priveliști a mării sau a munților nu mă împiedeca de a zări și de a iubi cea mai umilă floricică dintr’un șanț.
Darul de a mă îmbăta de frumusețe în întreg și în amănunt m’a însoțit dealungul vieții. Linii, culori, contururi, sunetele și miresmele legate de fiece priveliște mi-au făcut viața nespus de bogată, și împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se ivește în mine un sentiment de recunoștință pentru fiecare formă a frumuseții desvăluită sufletului meu.
Astăzi încă sunt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseții ce mi-a înfățișat-o în acea seară, în rochia ei de catifea roșie ca rubinul. Îmi aduc aminte, de asemenea, cum mai târziu altă femeie frumoasă din familia mea, m’a încântat până la așa un grad, încât îmi veni să cad în genunchi în fața ei și s’o slăvesc, așa cum în vremea de demult păgânii își slăveau zeii.
