pentru mai marii noștri. Nu ne era îngăduit să-l vedem decât arareori, căci tovărășia noastră cu el, nu era deloc „de tout repos”*)
Mi-aduc aminte cum, într’o zi, după un șir de năzbâtii mai svăpăiate decât de obicei, calul lui și al meu luară vânt și o porniră la fugă, pe drumul mare, mă rog!
Un răstimp alergarăm unul rangă altul dar dela o vreme, o apucarăm când eu înainte, când el, și de câte ori ne ajungeam, strigam: „Nu-ți poți opri calul?” „Nu pot”, și iarăși unul din noi o pornea înainte. A fost o alergare primejdioasă și obositoare, care luă sfârșit numai când caii se opriră fără suflare. Nu pot să spun că această întâmplare nu mi-a insuflat oarecare spaimă.
Noi poreclisem pe Allenby „Lună plină” din pricina rotunjimii desăvârșite a veselului său chip.
Printre prietenii noștri mai apropiați, erau și Colin Keppel, Nevile, Colville, Anson; Streatfield, Erick Back, Rumbold și David Beatty; acești patru din urmă erau pe acea vreme angajați pe vasul „Alexandra”. Beatty, în deosebi prietenul meu, era de pe atunci, un minunat călăreț și jucător de polo. S’a spus mai în urmă, că eu i-am purtat noroc.
Colin Keppel, locotenentul-aghiotant al lui papa, se muia ca ceara în mâinile noastre; fiind socotit ca un tovarăș demn de încredere, eram lăsate adesea în grija lui. Era credincios ca un câine și cu totul pe placul nostru. Colville, plin de haz, cam făcea însă pe grozavul. Cel mai serios și potolit era Anson, prea serios, poate deaceea îl porecliserăm „
