încât aș vrea să-mi moi pana în culori, ca s’o fac să trăiască iarăși, fie numai o clipă, — căci ochii cari n’au văzut-o nu-și vor putea niciodată închipui ce era ea pe atunci.
Iat-o, se apropie: un zâmbet divin flutură pe buzele ei de o nespusă frumusețe, rumeneala din obrajii săi e asemănată cu floarea de migdal, și are o privire aproape sfioasă în ochii lungi, senini ca cerul.
In mână ține câteva fire de lăcrămioare, floarea ei preferată; rochia ei bogat înflorată cu argint, e de o culoare nici albastră, nici verde, culoarea ghețarilor sau a pietrei aqua-marină.
„Cacoșnicul” de smaragde și diamante, e un adevărat nimb în jurul chipului îngeresc, și sclipitoarele nestimate care îi împodobesc gâtul și brațele par, mai degrabă, purtate de ea, niște pioase daruri aduse prinos unei mult iubite sfinte.
Inaltă, sveltă, mlădioasă și de o nemărginită blândețe, — o viziune, o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Da, o viziune. Iți venea să îngenunchezi când trecea, ca să-i atingi, numai o clipă, tivul rochiei.
Tanti Ella! Frumoasă, frumoasă făptură, fie ca ceva din iubirea ce o simțeam pentru desăvârșirea ta, să ajungă până la tine în țara depărtată, unde zaci în mormântul tău de martiră! Acum odihnești în pace în Pământul Sfânt, victimă a unei lumi prea întunecate pentru o ființă de lumină ca tine. Invingătoare totuși deapururi, căci nimic nu-ți poate umbri amintirea; numai frumusețea ta trupească au putut-o nărui, dar amintirea bunătății tale, a farmecului tău și a blândeții
