miezul existenței sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra severității și niciodată n’a admis vreun amestec între generații. N’a fost niciodată tovarășa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care întruchipează autoritatea și totodată dragostea — suverana, stăpână în căminul ei, aceea care ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului, este a ei.
Tata era marinar — și era și sportsman, trăgaci de seamă și, ca orice englez, aștepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni și doamne cu nume strălucite și de felurite naționalități.
La asemenea prilejuri, noi, copiii, înainte de a merge la culcare, eram îmbrăcați în hainele cele mai frumoase și trimiși jos, în biblioteca mare, ca să zicem „noapte bună” musafirilor părinților noștri.
Imi amintesc și acuma senzația netezirii părului meu cu peria; aveam un belșug de păr pe care surorile mele îl numeau „galben”, dar pe care mie îmi plăcea să mi-l închipuesc „auriu”, păr de care nursa noastră Pitcathly, o neprețuită bătrână scoțiană, era grozav de mândră. Bine pieptănat, se desfășura în toată frumusețea lui. Și cu drept cuvânt, „Nana” ne îngrijea, ne lustruia, ne sclivisea ca pe niște călușei răsfățați. Mai simt și acum, în umeri, ușoara sucire cu care mă întorceam pentru a arunca o privire coamei mele strălucitoare. Dar bătrâna Nana iubea mai mult pe Ducky, cum era poreclită Victoria Melita în familie, și datorită acestei preferințe,
