urmă, nu i-a dat ea viață, cu prețul chinului ei?
Părinții mei mai aveau trei fiice, Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu și în sfârșit Beatrice, care se născu și dânsa la Eastwell în 1883. Ea era „copilul preferat” al familiei și se pricepea foarte bine să se întărească în această situație de invidiat.
Copilăria noastră a fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.
Mama ținea în viața noastră un loc mai mare decât tata, — el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaștri, și, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, — cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât se părea ochilor mei de copil.
Aveam noi, oarecare teamă de el? Poate că da, puțintel; orișicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit și zilele în cari ne băga în seamă, erau zile de sărbătoare pentru noi; dar „Mama” era marea realitate a vieții noastre.
Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, și care ne spunea ce trebue să facem și ce nu.
Ne iubea cu patimă. Intreaga-i viață era dăruită copiilor ei: noi îi eram grija de căpetenie și însuși
