prin găteală. Mama bineînțeles, găsea mult cusur îmbrăcămintei ei excentrice.
Avea un râs foarte caraghios în care nasul juca un rol important și în timpul căruia ochii dispăreau aproape cu totul; era un râs tărăgănat care începea treptat și urma timp îndelungat, crescând mereu în volum, chiar după ce toată lumea încetase să râdă. S’ar putea zice că simțea o plăcere fizică în faptul de a râde.
Părinții mei nu încetau de a o necăji în glumă și aceasta o făcea să se reverse într’un soiu de veselie copilărească. Se luau în cercetare toate slăbiciunile ei, și fiecare întreba cu tot dinadinsul câte rochii, haine, mantale, pălării etc... își adusese. De fapt hainele erau adevăratul ei „raison d’etre”.[1] La fiecare ceas al zilei își schimba găteala, și avea totdeauna un săculeț de mână la fel cu fiecare rochie; numai Dumnezeu știe cu ce erau pline aceste misterioase săculețe: pudră, roșu, o oglindă, parfum, sacheuri, pastile pentru fumători, lustru pentru unghii, țigări și câte altele! Când o căutai umbla în săculeț!
In timpul Jubileului, era găzduită de părinții mei la Clarence-House, și gătelile ei pricinuiau mare înfrigurare în întreaga casă, de la rândășoaica din bucătărie, până la doamna de onoare.
Neuitata rochie, de care am pomenit, era o uimitoare născocire, o urzeală de mici mărgele strălucitoare, nuanțate între roșu înfocat și albastru ca safirul. Niciodată nu văzusem o asemenea rochie și poate nici de atunci încoace n’am văzut!!!... Te „lăsa lat” cum ar fi
- ↑ Franțuzește în text.
