102 MARIA, REGINA ROMÂNIEI
cusururile lui. N’am să uit niciodată interesul însuflețit, pe care îl arată în Anglia galeria, pentru orice dramă; personagiul răufăcător era totdeauna fluerat sau huiduit, iar eroul totdeauna aplaudat, nu pentru joc, ci pentru purtarea lui.
Am mai văzut pe Irving și într’o piesă foarte sentimentală al cărei subiect era Charles I. Era scrisă toată, bine înțeles, spre lauda lui Charles I, iar noi fiind regaliste convinse, îl uram pe Cromwell din tot sufletul.
Insă eroul, mai presus de toți eroii, era pentru noi „Lord Harry”, piesă jucată de Wilson Barrett, care, după părerea noastră, întrupa tot ce era mai desăvârșit, omul și eroul amestecându-se într’una și aceeași ființă. Wilson Barrett era pentru noi Lord Harry.
Piesa era și ea dintre cele sentimentale.
Lord Harry era un „Cavalier”[1] viteaz, virtuos, frumos, plin de jertfire, destul de minunat pentru a mulțumi cele mai înflăcărate visuri de perfecțiune. Ne fermeca până într’atât, încât ani întregi am trăit în amintirea acestei drame, și de câte ori ne întreba cineva ce piesă am vrea să vedem, întotdeauna alegeam pe „Lord Harry” până ce în sfârșit mama, cu toate că și ea era o admiratoare a lui Wilson Barrett, ne trimise să vedem în schimb „Mătușa lui Charlie”. Această farsă hazlie ne făcu să râdem de ne dureau coastele, dar tot timpul, ne părea rău după „Lord Harry”. Nici o momeală nu ne putea depărta de idealul nostru, și aceasta de sigur, plictisea pe
- ↑ Nume dat nobililor cari apărau cauza regalistă sub Charles I.
