Dacă înțelegem ast-fel traducerile, atunci Monologurile sunt lucrări cari merită atențiune și laudă. Intâlnești uneori într'însele versuri greoaie, al căror ritm nu curge armonios, sau rime ce sunt mai mult asonante; dar ele sunt așa de rari că dispar în armonia deplină a celor-l'alte versuri.
Ademenit de farmecul diletantismului pare a fi și talentatul nuvelist Dumitru Teleor. Cunoscut îndestul prin schițele lui în proză, el ne surprinde astăzi cu un mic volum de versuri pe care le-a intitulat: Icoane. In ele se vede limpede că nu e de cât un joc de diletant, ași zice mai bine un fel de prudență ingenioasă de a nu monotoniza genul său de nuvele. In adevăr, genul ușor și subtil în care Teleor își scrie nuvelele este foarte plăcut, plin de efect, dar care se epuizează repede. Acest gen continuat prea mult devine monoton; el trebue oprit la timp pentru a rămâne tot-d'auna unic în felul său.
Autorul „Icoanelor” a întrerupt șirul nuvelelor, și ne dă în loc o culegere de
