dar nu știu cum îmbărbătează inima, și încântă, ca un zîmbet dulce de femeie, care ar minți. Poetul ne îndeamnă „să culegem roze”; îndemnul lui e bun și nobil, dar câți ne vom încrede în această expansiune de adoleșcent, — câți din noi, care cunoaștem ce se culege mai la fie-ce pas înaintat pe drumul către moarte ?!....
Fericirea, adese-ori, o creăm, sau mai bine zis, ne-o întocmim în lumea năuntrică a sensibilitățel, a imaginațiunei noastre. Pentru unii oameni delicați, subtili, deosebiți de grămada oamenilor comuni, viața mai mult se visează de cât se trăiește. In această visare se simte un deliciu rafinat, o beție exalată din opiul visurilor. Pentru el, viața nu este „un accident între două neante”, iar „farmecul de a muri”, de care a fost însetat nefericitul Leopardi, îi va înfiora ca un vânt rece de cimitir. In viață sunt culori, armonii, parfumuri, mișcare, vibratii; în moarte: liniște, frig și întuneric etern....
Și Théodore de Banville a iubit viața!
