că ar fi fost mai bine ca D. Șăineanu să nu fi aplicat, în aceste notițe critice, de cât propriile sale vederi. În această manieră s-ar fi întrevăzut mai clar personalitatea de critic didactic a D-lui Șăineanu.
O altă lacună, — și poate cea mai mare — este lipsa unor scriitori însemnați, pe care autorul a uitat să-i pună în cartea D-sale, sau i-a înlăturat cu dinadinsul. Și într-un caz și într-altul, lacuna aceasta este gravă. În adevăr, D. Șăineanu ne spune în prefața cărței că n-a colecționat de cât figurile scriitorilor în deobște recunoscute. Dar ce însemnează recunoașterea în deobște a unui scriitor? Este ea o apreciere supremă, dreaptă și desăvârșită? Câte mediocrități recunoscute de obște și câte talente ignorate! Ah! ce bizară e gloria aceasta! Eminescu scrisese ani întregi și abia câți-va prieteni îi citeau poeziile. Când poetul își pierdu mințile, obștea-l recunoscu. Târzie și tristă glorie! Autorul trebuia să ție seamă de relativitatea acestei recunoaștere a obștei.
