154 Și de când mî-al surîs mie Cerul nu nnal e 'norat, Steaua nopții e mal vie, A Ierul mal parfumai. Este de netăgăduit că dupe aceste versurt, luate la întâmplare, se poate ușor judeca ușurința poeziilor de dra- goste ale Iul Zamfirescu. Ele abia dacă sunt ca niște suspine și zîmbete ale u- nel inimi mal mult calmă de cât pa- sionată, mal mult veselă de cât tristă. Dar și aceste versuri au melancolia lor. Există poezie adevărată fără melan- colie? se întreabă un poet francez. Iubita poetului care era fericirea și idealul viețel sale a murit. E așa de nestatornică fericirea!.... Și iată'l cum plânge : Bate vântul și cu sine Duce frunzele în zbor, Steaua nopților senine E 'nvălită într'un nor! Vântul serei altă dată Mî-aducea cântecul său, Și din cer luna-amorată Surîdea visului mcîi. Fără ea, pe căi străine Azi m6 pierd în lungi veghlerl, Și trăiesc, — dar port în mine • Un deșert plin de dureri.
