constituesc, — dupe mine, — o favorabilă însemnătate pentru poet.
In adevăr, D-nii autori al manualelor de poetică română, deosibesc din trunchiul poeziei și ramura numită elegia. Elegia este un gen plângător, duios, semănând mai mult a jale, de cât a durere. Eu unul mărturisesc că nu prea am multă înclinare pentru acest gen. Imi place, dar nu mă mișcă profund, nu mă face să simnt și să cuget îndelung, citind o bucată elegiacă. Atunci însă când un scriitor exagerează această notă, mi-e cu desăvârșire nesuferit. Din această cauză poate Bolintineanu e adeseori ne gustat în elegiile sale. Intr'o elegie inima e sfârșită, bolnavă; nu energică și elocintă, cum ar fi subt neastâmpărul unei dureri, unei pasiuni mari. Singurul Lamartine a dat elegiei o înălțime lirică eșcepțională. Dar să ne grăbim a o spune: Lamartinii sunt rari.
Poezia patriotică mi se pare cea mai ușoară și cea mai banală gamă în literatură. Ce este mai lezne de cât
