161 constituesc, — dupe mine, — o favora- bilă însemnătate pentru poet. In adev6r, D-niî autori al manuale- lor de poetică română, deosibesc din trunchiul poeziei și ramura numită ele- gia. Elegia este un gen plângător, duios, semănând maî mult a jale, de cât a durere. Eu unul mărturisesc că nu prea am multă înclinare pentru acest gen. Iml place^ dar nu m6 mișcă profund, nu m6 face să simnt și să cuget în- delung, citind o bucată elegiacă. Atunci însă când un scriitor exagerează această notă, ml-e cu desăvârșire nesuferit. Din această cauză poate Bolintineanu e adese- ori ne gustat în elegiile sale. Intr'o e- legie inima e sfârșită, bolnavă; nu e- nergică și elocintă, cum ar fi subt ne- astâmpărul unei dureri, unei pasiuni mari. Singurul Lamartine a dat elegiei o înălțime lirică eșcepțională. Dar să ne grăbim a o spune: Lamartiniî sunt rari. Poezia patriotică mi se pare cea mal ușoară și cea mal banală gamă în li- teratură. Ce este mal lezne de cât
