Ingerii trîmbițează deșteptarea morților, subt radierile cerului deschis. Morții se deșteaptă ... .Nenorociții se deșteaptă și ei. Ei cari au suferit în viața pământească, vor fi fericiți eterni în viața eternă: „Fericiți cei săraci, c'aceia vor intra în împărăția cerurilor”.
Dar ei, liniștiți și sumbrii, răspund divinului a tot puternic:
„Dans un sommeil sans fin, ô puissance éternelle!
Laisse-nous oublier que nous avons vécu.”
In aceste mari versuri ai crede că și această poetă a visat, din când în când, dulcea nostalgie a pesimiștilor: „setea linistei eterne”. Și nu te îndoești de aceasta, când îți va spune, mai ales, că: omul nu e de cât „l'ebauche imparfaite” al capului de operă ce visase să conceapă natura. Ea vede, sau mai bine zis, simnte în nenorocita făptură omenească ceva fatal, deșert...
Ea a iubit însă...
Fie cât de tristă, cât de sfîșiată de rele viața și lumea, iubirea e poate singura iluzie a fericirei pe păment.
