Pagină:Poesii (1888-1894).djvu/58

 
Şi cit ţi-ĭ luminişul fîneţe, florĭ uscate...
Mesteacănĭ albĭ, cu ramurĭ subţirĭ în jos lăsate
Păn' la pămînt atîrnă mlădiţĭ în plete sure —
Şi 'n stejerişul negru sĕ par aduşĭ de-aiure....

Te mirĭ cum pot de-o vreme mereŭ aceleaşĭ locurĭ
Să le petrec cu ochiĭ, — să văd aceleaşĭ jocurĭ
De umbră şi lumină, — aceiaşĭ luncă 'n floare
Ce par'că stă să ardă în asfinţit de soare.
Şi tot acelaş codru aprins pe coama zăreĭ, —
Mereŭ tot şesul ncte(i în fumul depărtăreĭ?
 
Vezĭ, nu ştiu cum îs alţiĭ, — dar un apus de soare,
Un colţ uitat de-o-parte în umbră şi răcoare,
Acelaş cer aproape, — aceleaşĭ şesurĭ line,
Tot alte înţelesurĭ îmbracă pentru mine.
Că dupĕ cum mi-ĭ lumea, — cînd tristă, cînd senină —
Priveliştea se vede in umbră orĭ lumină.
Nu-ĭ caut adevărul, — de-ĭ vis, orĭ întrupare —,
Ci o răsfrîng în suflet şi-ĭ ast-fel cum îmĭ pare.
— Să nu te mirĭ de-aceia că-mĭ plac aceleaşĭ locurĭ
Să le petrec cu ochii: în toate-acele jocurĭ
De umbră şi lumină, în codri, lumĭ albastre,
Ard gîndurĭ, arde-o parte din sufletele noastre.