Pagină:Poesii (1888-1894).djvu/108

Cîte lacrimĭ și durere în bordeiu 'ntroienit...
Pe o laĭță Voĭnea doarme somn de pieatră nesfîrșit;
Traiul luĭ încremenit e pentru veci în alba raclă;
Pe piept mînele staŭ cruce și la cap îĭ arde-o faclă
Și e alb ca alba ceară... împrejuru-ĭ sărăcie:
Nu-ĭ nicĭ țol pe laĭță, vatra ce-ĭ jăratec nu maĭ știe.
Șuierînd cu neastîmpăr vîntul spulberă cenușa,
A pustiŭ scîrțîie grinda și de ger trosnește ușa.
Lingă raclă stă Călina...: dureros mînele-șĭ frînge
Lacrimile-ĭ frig obrajiĭ și tot plînge... și iar plînge...
Intr'un colț staŭ copilașiĭ și sĕ uită cu mirare:
— «De ce tata de treĭ zile doarme 'ntr'una? Mama oare
«Pentru ce mereu oftează și plîngînd ne tot sărută?»
Staŭ nedumerițĭ: de-apururĭ gura lor rămîne mută;
Cu ochĭ marĭ privesc norodul și ascultă tristul cînt
Plutitor prin norĭ de smirnă...; tac cu toțĭ...; un cuvînt
Nicĭ că murmură'n mulțime; numai doar din cînd în cînd
Printre ruga liniștită se aude-un glas plîngînd...

Es doĭ tinerĭ din mulțime și sicriul îl ridică,
Împrejuru-ĭ vorbe bune toțĭ încep duios să zică;
Către țintirim devale liniștit norodul trece
Și Călina 'n urma racleĭ cu trist bocet îl petrece: