Govora, locul de tămăduire, de la care se vede numai halta, o cărucioară galbenă, un umbrar încununat cu un tricolor, terfelit de soare, de ploaie! și de praf, și o șosea, a cării țintă nu se zărește. Sau, în mai mărunt: mica păstoriță pierdută în ierburi, care se uită la minunea fugare a trenului cu niște ochi mari-mari, limpezi ca ai florilor de câmp între care se ascunde; ciobanul ursuz și mițos, umflat în blana-i de oaie cu părul în afară, făcând să scrâște supt opinca-i apăsată prundul unui râu uscat, grupe de țărance cu fotele mai mult albastru-închis, cu dungi în lung, dar ici și colo mai vesele, mai împodobite, cu fluturi, cu cusături romboidale pe un fond roș-aprins. Dar satele sânt vădit mai sărace; se vede tipul, pe care Gorjul mai nu-l cunoaște, al casei-peșteră, cu un singur ochiu de fereastră strâmb supt coperișul de stuf, căzând zburlit ca o chică nepieptănată. Din treacăt se prinde o familie, altfel curat îmbrăcată, lucrând la o astfel de locuință: gospodarul, suit pe coperiș, primește coceni de porumb și buruiene uscate, pe cari-i așează la picioarele lui. Și tipurile au mai puțină vioiciune și mândrie: nu odată apar copii palizi, cu o căpiță de păr albicios ca fuiorul. Moșnenii au dăinuit aici mai puțin, strânși de boieri mai mulți, mai vechi și mai răi: acest proces istoric apare în toate, și omul n’are aici rara frumuseță a unei naturi alese și felurite.
Se face seară, cu un soare roșu, fără raze, ce se lasă în neguri, pe când cerul vioriu e ușor învăluit de praful bogat al drumului, pe care un vânt puternic, un vânt avar, de secetă, îl gonește în nori fumurii de pe șoselele albe ce străbat lanurile și dumbrăvile. O gară modestă, în care se primblă doamne în toalete moderne. E Râmnicul.
Când ai întrat în el, plin de fum și de praf, rămâi
