mare pe pământ românesc, cea d’intăiu durată din zid: Tismana.
Ea trebuie să fi fost mică, dar armonioasă, în felul cum arta bizantină s’a înpământenit la Sârbi, sau chiar în felul lavrelor Sfântului Munte. Aici se îngropă sfântul, pe care-l amintește astăzi o urîtă lespede de pe la 1840 într’un meschin grilaj, lângă biserica nouă, — și tot aici și celalt ctitor, Vladislav-Vodă. Din pietrele lor de mormânt!, din odoarele dăruite de dânșii, din clădirea însăși n’a mai rămas însă nimic. Dar la 1541, mântuind în ziua de 14 Septembre, Radu Paisie, care a clădit bolnița Coziei, făcu din nou, în același stil, Tismana, cu o ușă încadrată în flori de crin sculptate și cu păreți foarte înalți, de tot sus boltiți pentru îngustimea basei. Se poate spune că turnurile de acum, două mărunte zidiri octogonale, nu sânt ale lui Radu, ci au înlocuit pe acestea, care se vor fi dărâmat. Roatele săpate din ocnițe, cadrele fereștilor cu flori cunoscute ar dovedi că și Tismana a primit o nouă prefacere, dar numai în amănunte, pe vremea lui Brâncoveanu. Glogovenii au făcut apoi, în veacul al XVIII-lea, încă o reparație, care li-a dat dreptul, — credeau ei—, de a-și zugrăvi chipurile de familie, uitând pe vechii ctitori, și să-și îngroape morții în pronaos. Un pridvor s’a adaus, în sfârșit, la reparația din zilele lui Știrbei. O nouă reparație pentru clădirile încunjurătoare s’a făcut dăunăzi, nu pentru cei câțiva călugări cari au mai rămas, ci pentru un sanatoriu care nu-și poate găsi ocupanții din causa umezelii și rămâne să fie camere de închiriat pentru vară.
Astfel, pe locul celei mai vechi mănăstiri românești se înalță astăzi o clădire cam deșănțată pe din afară, într’un cerc de case fără arhitectură. Lipsește verdeața, florile, arborii, mișcarea unei mănăstiri.
