De la o vreme, înălțimi mari, păduroase, se văd în fund. Doi zmei par că se pândesc înainte de a se înșfăca în ghiarele lor de stâncă. Drumul duce spre dânșii, trecând prin satul româno-țigănesc Tismana, și te cufunzi iarăși în pădure, care aleargă ipe coaste, încunună culmile și pare că vrea să-ți taie cărarea, pe când crengi se ating de-asupra în arcuri de triumf mai frumoase decât acelea ce au rămas de la o primire oficială în tot lungul șoselei. Această pădure cățărată și coborîtă în adâncuri, acest vălmășag de trunchiuri și de frunziș bogat nu se poate asămăna cu nimic din ce am văzut pănă acum. Apa Tismanei, negrie, fuge în necontenite vârtejuri albe de spumă.
Printre ramurile ce închid zarea privește un turn, cercetând cărarea, apoi el se ascunde iarăși, și numai iată că la o cotitură Tismana toată: turnurile amândouă, o poartă de întrare, zidurile nouă, galbene se văd, înjghebând o cetate puternică. La picioarele ei, pornind din jghiaburi ascunse, o trâmbă de apă cristalină țișnește și, arcuindu-se, lovește un colț de stâncă învelită cu mușchiu, pentru a se coborî apoi prăpăstuit, ca un sul de argint, spre Tismana în vale, unde zac ruine roșii, nouă. La dreapta, verdeața se rupe, și un înalt părete de piatră sură face căpătăiu tuturor clădirilor.
În stânca aceasta se arată, tocmai sus, poarta neagră a sihăstriei Sfântului Nicodim, acel evlavios călugăr sârbesc care a venit la noi pe la 1370 ca să întemeieze după normele cu bună rânduială din Atos viața călugărească a Românilor. Cu cheltuiala sa, din banii strânși de la bunii creștini, și cu cheltuiala Domnului din Scaun, Vladislav-Vodă, bunicul lui Mircea, el clădi în acest colț de raiu, unde vara e strălucită și iarna foarte blândă, cea d’intăiu mănâstire
