intimă ca însuși sufletul lui: mai jos ar fi fost banal, mai sus ar fi fost sălbatec.
Cotim spre Urechești, satul lui Ureche. Pe drum corturi țigănești oprite. Strașnice ființi omenești mai mult sau mai puțin goale, — zdreanța ea însăși fiind un fel de goliciune și acceptată ca atare, — și totuși având la gât mărgele, ghiocuri, mari medalii și monede de argint, unse și șterse. După aproape mia de ani ele duc din generație în generație pe calda față arămie și în ochii de jăratec răsfrângerea soarelui focos al Indiei. Sânt „din țară”, și în fiecare iarnă aiurea li se întinde cortul. Nu fac serviciul militar, fiindcă „n’au așezare”. Pentru Stat ei nu poartă niciun nume, dar au nume pentru Statul lor de juzi și voevozi cu sancțiuni teribile. Sânt creștini, — și se mândresc cu aceasta, — dar cine i-o fi botezat când nu li se scrie numele la Primării, când se îngroapă une ori la margene de drum, în locuri care trebuie să rămâie neștiute, când căsătoria se face după vechi legi care nu sânt ale noastre! Se păstrează bine: bărbații cu lungile plete fâlfâitoare, femeile cu codițele mărunt împletite, grele de panglici și de argint, arată măcar zece ani supt vrâsta lor. Vorbesc țigănește și românește, o românească vrednică de a fi studiată, cu greșeli de acord, cu forme dialectale: Țiganca de la Urechești, care arată tolba farmecelor de dragoste, la care, spune ea, se uită lumea mai mult decât la fața ei, spune, bănățenește, frace în loc de frate.
Urecheștii, satul lui Ureche, e un adevărat orășel. Buna stare se arată în toate amănuntele caselor, perfect îngrijite, în curtea cărora se lucrează la recolta îndoită, a porumbului și a viilor. Căruța cu cai duce pe șoseaua îngustă butoaiele pline de vin nou. E mulțămire, dar fără beția care în părțile cu pruni întovărășește fabricarea țuicii.
