sprijine un cămin. Ei și-au tăcut case încăpătoare într’o formă fără stil. Apoi, acum vre-o cincizeci de ani, și ei se duseră, și ruina puse stăpânirea pe zidurile de locuință și de încunjur: în anumite zile, un singur preot slujește în biserica frumoasă.
Se face noapte când ne oprim la hanul mare al unui sal de moșneni. Hangiul ni dă ouă proaspete și caș sărat, pe care-l fierbe pentru a-l muia; plata e foarte mică. În fața satului adormit și marilor întinderi doborîte, din care se ridică o duhoare caldă, el vorbește de anul rău, de bolile ce bântuie în mocirlele ce au fost bălți, de lipsa de porumb și de nutreț, de greșeala ce crede el că o face Statul impuind băncilor populare garanția, ruinătoare pentru ele, a împrumuturilor de bani ce vor face sătenii, de zădărnicia împiedecătoare a formelor ce se cer de la țăranii cari au nevoie de frunziș, de puțina deprindere ce au oamenii cu nenorocirea. — Și ce vor face acum? —Vor strânge de gât pe cei ce au.
Plecăm cu aceste cuvinte cobitoare în urechi. Din când în când, sate: la unele case, fereștile sânt încă luminate, de și ne apropiem de oarele 10, la altele focul mai pâlpâie în curte sau în cuptor. Câte o femeie trece răpede, ca o pasăre înoptată. câte un țăran tăcut, cu copilul de mână. Buzăul lunecă în râpă, supt un cer înourat spre dreapta, senin încolo: un pod nesfârșit huruie supt roate. Din nori pernesc picături mari, în urma cărora se închide iarăși nemilosul cer de aramă…
Iar în grădinile Buzăului, „teatru de vară” cu bere și femei ușoare; musica militară cântă pănă tărziu în piață.
Parcă am văzul una după alta două lumi dușmane.
