sânt sămănate în această împărechere de galben șters, de verde prăfuit, care dă impresia munților chirciți ai unui pustiu.
Pădurea se prăvale acum într’un coborîș iute, șerpuitor pe care se încearcă o șosea. Doi boi albi, dintre cari unul se chiamă Târzian, bun nume pentru acest răbdător drumeț, trag încet la cale trăsura, pe când caii, duși de frâu, trec înainte, umplând desișurile de sunetul tălăncilor Apoi, iarăși cu caii, te înfunzi tot mai mult în povârniș, cu hurducături și scuturături năstrușnice, când lutul s’a surpat în gropi sau bolovani rup cărarea. Schitul Nifon, acum un spital, încunjurat de pruni și copaci sălbateci, înseamnă un popas de lumină în codrul fără poiene.
Îndată sântem în șoseaua care încunjură apa Buzăului și duce, pe lângă un frumos han cu oleandri, pe lângă casele răsfirate ale unui sat sărac, la Rătești. Copii bălani aleargă înaintea cailor, țărani foarte blânzi scot pălăriile înaintea noastră, — adecă a trăsurii noastre —, cei ce n’au pălăriile pe cap, pun mâna la frunte; femeile apleacă elegant capul.
Salcâmii se înșiruiesc de-a lungul gardurilor de vreascuri și spini; marea nevoie de nutreț a făcut pe locuitori să li se ciocârtească toate ramurile, și trunchiul ciung se ridică jalnic în văzduh ca o icoană a miseriei. O pădure cu trunchiurile rare ne încunjură o clipă. În stânga, și iată schitul.
De și are șaizeci de maice, de și în cercul căsuțelor-chilii strălucește frumoasa biserică nouă, care a împlinit abia cincizeci de ani, pare că te găsești mai curând într’o stație de aier. Oaspeții se văd mai mull decât maicele, și unele din locuințile acestora
