dar „limba dumnealor” există și atunci când cred că vorbesc românește).
Iată, de la cutare fântână din drum, între copaci, fântână încunjurată cu crăci și în care se coboară cu o mișcare gingașă ușoara ciutură de lemn vechiu, iată acum un sat de toată frumuseță. E mâncat tot de verdeață, de verdeața salcâmilor și a marilor nuci vânjoși și a altor pomi și a bălăriilor trufașe și a grădiniților, ce se văd ici și colo. Toate curțile sânt încinse cu garduri bune de răchită. Casele au supt stuhul bine păturii, supt tabla roșie, păreți albi, pe cari mâna gospodinei a făcut din tencuială tot felul de roate, de chipuri, de cadre. Câte una a dat pe de-asupra cu var albăstriu, pe când cele mai multe au și zugrăvit în colori tari, bine potrivite. Sânt astfel stele albastre cu câte un colț roșu, sânt oameni și păuni vineți, la zugrăvirea cărora s’a înlăturat tot ce e amănunt, lăsându-se numai șerpuiala liniilor decorative.
În fiecare curte, pe prispe, în fân, în cară ce se încarcă, în cuptoare împrejmuite cu răchită, se văd oale. Unele sânt smălțuite, peste tot sau numai în parte, în picături. Sânt oale obișnuite, care se vând cu „cinci parale”, când sânt de cele mijlocii, și cu „un ban”, când sânt mai încăpătoare; dar alte oale au fost croite după frumoase tipare vechi, cu linii de amfore antice, pe care ochiul le urmează cu plăcere. Fiecare-și are numele, și aici s’ar putea cerceta cu folos despre vechiul meșteșug al olăriei românești, căci din moși și strămoși în acest sat cuprins și vesel se lucrează la pregătirea pământului pentru vase, la învârtirea lui pe roata olarului, la coptul lutului pănă se rumenește, la acoperirea lui cu coaja strălucitoare a smalțului galben, vânăt și verde. De aceia se vor fi pricepând și nevestele să tragă dungile de împodobire în tencuială și să potrivească
