care era să fie Domn și să moară tânăr, cu bănuieli de otrăvire, Constantin, care era să fie și el zugrumat, la cele Șapte Turnuri din Constantantinopol, Mihai, al cărui cap ușuratec va cădea în Adrianopol, de aceiași urgie turcească, Matei și Iordachi, cari fură culeși încă în floare, de o moarte bună, care zimbește tinerilor ca o iubită. Și luntri trec apoi pe lac, ducând spre malul de sus, către Ploești, către mănăstirea Mărgineni, sicriul acoperit cu stofe scumpe și alaiul de îngropare.
Câte nu se schimbă înaintea zidurilor neînțelegătoare! încă treizeci de ani, și Snagovul cernii de atâtea amintiri e acum un roiu de harnice albine. Un străin a venit de departe, de foarte departe, unde stânci spintecă pământul și se azvârl izvoare despletite, cu țăndări de piatră în apa lor nebună, unde nu sânt zări întinse, de verde dulce și aur curat supt cerul albastru, unde lacul nu se zbate de mulțămire între trestiile înalte. Antim din Ivir era un meșter de predică, un meșter de scrisoare, un meșter de tipar, un meșter de zugrăveală, un suflet curat și o voință neobosită. Constantin Brâncoveanu, acel Domn strălucit prin binefacerile sale, l-a primit ca pe un trimes ceresc și i-a dat pe mâni Snagovul. Totul se schimbă în cuprinsul și între hotarele mănăstirii: pământul dădu mai mult, oamenii își făcură mai deplin datoria, iar, mai bine decât toți, Antim însuși. În chiliile sale, buchile frumoase, zugrăvite și turnate de dânsul, se așezară în tipare și însemnară pe hârtie cărți pentru slujbă, cărți pentru îndreptarea vieții. Uite acolo unde se sorește șopârla verde peste cărămizile calde, va fi stat adese ori într’un jeț căruia tot el îi va fi adaus săpături alese, părintele, privind apusul răsfrânt în apa liniștită. Cina s’a mântuit, călugării închiși în chilii se pregătesc de odihna care va fi prea răpede întreruptă de slujba tainică a miezului nopții; argații mână
