La intrare chiar, ai o mare biserică nouă, făcută cu banii sătenilor de bătrânul preot, fiu și tată de preoți, care, cu barba-i albă și părul cu totul negru, e o înfățișare originală. Apoi încep gospodăriile, care nu iese la stradă, ci sânt despărțite de dânsa printr’o curte, care e și aici părăginită. Locuințile au măcar două încăperi, frumoase cerdace de lemn, și prin ușa deschisă se vede marele horn bine văruit. Pe alocurea, sânt livezi mari, cu mulți salcâmi vechi ce se amestecă între pomi. Și drumurile sânt pline de copacii cu lemnul tare și crengile presărate cu ghimpi cornoși. Între gardurile de lemn, foarte bune, cărări șerpuiesc într’un Ținut de lină idilă.
La școală se face alegerea, în folosul unui om de afaceri îmbogățit, care învârte lucrurile supt partidul său. La una din cârciume se desfășură hora, în care stau prinși de mână flăcăi în haine albastre cu găitane și pantaloni largi, — vechiul port orășenesc, și fete pieptănate și îmbrăcate întocmai ca la oraș. Supt adăpostul salcâmilor, s’a oprit o căruță de Țigani: bărbatul, răzimat de casa-i călătoare, trage din ciubuc, femeia diretică, iar fata, în fustă roșie, leagănă încet dănciucul mărunțel, care e prins într’o plapomă veche și atârnă printr’o funie de doi copaci bătrâni.
La capăt e vechiul schit al Turbaților, prefăcut astăzi într’o bisericuță de cimitir, sau, cum se zice pe aici: chimitir. Din mijlocul crucilor de lemn înegrite, cu forme noduroase și schiloade, din mijlocul mormintelor proaspete, pe care mai freamătă crengile încărcate cu hârtiuțe și panglici, se ridică ziduri joase, făcute, vădit, după modelul Snagovului, de egumenul Rafail de prin 1780 și de stareța maicilor de aici, care avea pănă atunci numai o bisericuță de lemn, clădită de oarecari Voevozi ai vremilor bune.
