malul celălalt. Biserica lui Mihai-Vodă își are și astăzi slujba în curtea Archivelor. Biserica Doamnei Bălașa, în minunata ei grădină, Spitalul Brâncovenesc au ca interminabil vecin Palatul Justiției, în măreția căruia lipsește numai măsura. Prin singura stradă largă a Bucureștilor vechi, Calea Rahovei, se ajunge la cea mai mare biserică din București, înaltul Sf. Spiridon al Ghiculeștilor. Mitropolia lui Constantin Basarab e încă Mitropolia noastră, pe atât de strălucitoare, pe cât de fără strălucire se înfățișează în afară. O clădire nouă lângă dânsa adăpostește Camera Deputaților, și o aleie de stâlpi cu vulturi de stuc (nu de piatră, nici de marmură) duce, nu atât la Mitropolie, cât la locul unde se face gălăgia care întovărășește munca de toate zilele a Statului[1]. Cealaltă coastă a dealului, pe unde nu vin trăsurile miniștrilor și deputaților[2], e, prin urmare, cu totul părăsită, năpustită de arbori, în cari se pierde micul palat metropolitan. Din vechea biserică a Radului-Vodă a scăpat de o reparație fără socoteală, făcută, totuși, în vremea marilor, învățatelor restaurări științifice, numai splendidul turn greoiu, care amenință să se dărâme; biserica însăși a fost nevrednic de prefăcută, și cine-o știe cu câțiva ani în urmă n’o mai recunoaște astăzi; vederea ei de la Dâmboviță e ascunsă printr’o mare clădire fără stil, care e Internatul Facultății de Teologie. La doi pași de aceste prefaceri regretabile, bisericuța din veacul al XVIII-
- ↑ Vechile cămăruțe umbroase, cu puțina lor solemnitate stângaciu improvisată, au fost dărâmate dăunăzi pentru a face loc unei enorme clădiri de piatră care pornește de jos din vale prin substrucții de risipă pentru a-și odihni frontul, somptuos și banal, în față cu păreții elegantei Mitropolii vechi. Înlăuntru asfixia fisică e în proporție cu asfixia morală (1916).
- ↑ Aici s’a lărgit și împodobit, la 1932, aleia ce duce la Mitropolie și la Camera Deputaților (1932). Palatul metropolitan a fost adaus, fără mult gust (1939).
