lea a lui Bucur, în care mulți au văzut pe presupusul cioban ce ar fi întemeiat Bucureștii (numele însă vine de la un Bucur strămoș de sat), se năruie în împrejurări de părăsire și murdărie orientale. Din pietate și din simț pentru frumos, vechiul oraș merita o soartă mai bună pentru monumentele lui[1].
Aceștia sânt Bucureștii, mari ca întindere, ca populație, ca silinți zilnice, ca bogăție a edificiilor publice și a locuinților particulare privilegiate, ca rost politic și cultural, dar amestecând mărimea lor cu meschinărie la fiecare pas, și încă mai mult cu o lipsă de gust care e din partea Statului un adevărat sistem. Natura nu li-a dat nici o apă mare, nici adevărate înălțimi, nici împrejurimi în totul frumoase, căci une ori și prin sate de Țigani și Bulgari trebuie să răsbați ca să ajungi, în șesul pătat de bălți[2] și păduri, la mănăstiri, care mai aproape ar fi o fală (ca, pentru Iași, mănăstirile din margenea lui).
Și, pe lângă acestea, norocul n’a dat încă orașului un om care să aibă tot odată și gust, și putere de muncă, și entusiasm, și răgaz, pentru a stârpi locurile virane, pentru a nimici cocioabele, pentru a distruge necurățenia, pentru a restrânge raza orașului, a-l complecta în cuprinsul ei capabil de o bună gospodărie, a masca neajunsurile și a scoate la iveală însușirile, care există, și a da astfel României o Capitală de care să poată fi mândră, cu totul mândră[3].
- ↑ O reparație a fost începută și lăsată în drum, — aici ca și aiurea (1916). A fost terminată apoi de Comisiunea Monumentelor Istorice. — Pentru toate v. lucrarea recentă: N. Iorga, Istoria Bucureștilor, 1939.
- ↑ Azi curățite și legate între ele (1939).
- ↑ S’a făcut și se face din inițiativa regelui Carol al II-lea (1939).
