Odată era aici, înainte de zidirea gării și strângerea în acest punct a firelor de fier ce mijlocesc transportul, o mahalà-sat, o uliță de târg dunărean, cu hanuri ale căror curți rău îngrădite adăpost iau, într’un amestec de pănuși și băligar, cară și căruți, cu crâșme de drumul mare ispitind la turburel botezat și la mititei dați prin cenușa de supt grătarul lor de frigere, cu maidanuri pentru câni fără stăpân și pentru murdăriile vecinătății. De atunci s’a făcut aliniarea, s’a întins unul din cele mai bune pavagii de granit, s’au înfipt felinare a căror lumină Auer scânteie pănă departe, s’au pus șine pentru tramvaie. Noaptea, șirul lung de birje minunate, ce mărgeneșle trotoarul cât vezi în zare, strecurarea grăbită a mulțimii în toate părțile, mulțime care știe să meargă și știe să se îmbrace, lunecarea luminoasă a vagoanelor de tramvaiu, defilarea răpede a trăsurilor, printre care se amestecă echipagii boierești cu livrèle și roțile învelite cu cauciuc[1], strigătele, care sânt unul din cele mai sigure semne de recunoaștere ale Bucureștilor, gardiștii cu înfățișarea militară, cari îndreaptă șivoiul ce se tot revarsă, — acestea toate ieau ochii și auzul, și cuceresc.
Altfel e însă ziua. Cu toată lărgimea și circulația ei îmbielșugată, Calea Griviței nu e de loc monumentală și n’are niciun caracter lămurit. Taraba populară, boltă orientală, învelită cu tinichea, pretinde să stea în rând cu casa ce are două, trei etaje, cu vila, cu palatul; și anumite considerații, foarte omenești și foarte politice, cruță această rămășiță de barbarie săracă, pe care se poate însă țintui o cartă de alegător în Colegiul întăiu. Statul a dăruit acestei „căi”, ce răsună toată ziua de huruitul trăsurilor, Școala de Poduri, a cării fațadă polihromă răsare și mai frumos vara din mijlocul verdeții arborilor, dar
- ↑ Dispărute în epoca tracțiunii mecanice (1939).
