Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/322

Această pagină nu a fost verificată

1. Bucureștii.

Călătorul venit dintr’un oraș de provincie, unde Bucureștii sânt lăudați peste măsură, batjocuriți din desprețul pe care-l avem pentru tot ce se ține de noi și pornește de la noi, sau invidiați pentru răpedea lor înflorire pompoasă, drumețul plin de evlavie, care sosește, cu mintea luminată de un ideal, dintr’un colțișor ardelean sau bănățean, ori din Bucovina,— unde totuși e mai puțină încredere în silințile noastre —, e lovit întăiu de meschinăria gării. Vechea clădire neîncăpătoare și fără față era să fie înlocuită, cât de răpede, printr’un măreț edificiu, al cărui proiect a fost însă înlăturat prin vremile rele de deunăzi, așa încât am rămas cu ceia ce era mai înainte[1].

Nu numai gara a fost înălțată fără gust, dar locul ei chiar a fost ales fără nicio socoteală alta decât a interesului practic, care nu merită totdeauna locul întăiu, când e vorba de o Capitală. Ploeștii, Piteștii, și mai ales Galații, impun de la început prin larga, frumoasa, moderna stradă care se deschide în fața celui ce părăsește gara. Aici te afli înaintea unui trunchiu de alee încunjurată de plantații, din care se ivește monumentul inginerului Duca. Apoi întorci în dreapta și, mai puțin cotită decât in alte părți, vezi Calea Griviței.

  1. O gară nouă, modernă, luminoasă și aerată, dar fără caracter monumental, s’a ridicat pe urmă (1939).