sărăcie, obișnuitul întunerec; încercarea de a le schimba, pe care o face preotul, trece, firește, drept instigație.
11. Urlații
Un scurt drum pe șoseaua ce se întinde dincolo de pustietatea pietroasă a Cricovului face să se vadă pe dealul din stânga ciudata „culă” cu clopotniță de biserică și livezi întinse a familiei Belu, grecește Bellios, cu titlul austriac de baronie, căpătat după ce Vistierul cu acest nume al lui Vodă-Carageà întemeiase, pe o cale care a rămas în amintirea poporului, și o vistierie proprie. Acest colț de bielșug boieresc și de mândrie stăpânitoare face parte din Urlații, cu numele-poreclă indescifrabil.
Aici, în gura Urlaților, în locul unde Cricovul scapă din strânsoarea dealurilor și prinde a se zbegui pe întinderi șese, aici a stat la 1711, în vară, Constantin-Vodă Brâncoveanu, cu cea din urmă oștire a Țării-Românești, mii de boieri, boierinași, ostași de Curte și „slujitori” țărani; a stat el așteptând să vadă cum hotărăște norocul războaielor la Prut, ca să știe dacă rămâne cu Turcii ori merge să se închine Împăratului celui nou al Muscalilor. Acuma însă, pe malul drept al Cricovului, se răsfiră case de țară, din care se ivesc două sfioase bisericuțe din veacul al XVIII-lea, cu copereminte și turnulețe de tinichea văpsite, urît, în roșu închis[1]. Iar două, trei străzi alcătuiesc târgul Urlaților.
N’are a face cu Vălenii, de și locurile sânt foarte frumoase. Aici n’a fost nici boierime localnică veche, nici popas de negustori și cărăuși din Brașov.
Târgul s’a făcut în vremi mai nouă, răpede și rău.
- ↑ Biserica Galbenă, cu vechi fresce, scoase la lumină de supt pictura în uleiu a lui Tătărescu, a fost complet reparată de Comisiunea Monumentelor Istorice (1939).
