trecere deosebită la Curte, iar, când Rușii luară în stăpânire Principatul, pe timpul războaielor napoleoniene, toate atârnară de la dânsul. La 1812, Țara-Românească se întoarse însă supt Turci, și noul Domn, Ioan Carageà, socoti că fostul ajutător al Rușilor e un om primejdios, care trebuie prigonit. Îl trimese dar în surgun la țară, — surgun din care se întoarse bătrânul cu totul zdrobit, numai ca să moară —, și tot odată puse mâna pe moșiile lui. Aceasta fu dată lui Costandie Filitis, episcop de Buzău, pe care-l adusese ruda sa Mitropolitul Dosoftei, și, la rândul său, și Costandie chemă „din Turcia” pe un al treilea Filitis, pe Procopie, acela al cărui chip se și răsfață singur pe păretele ctitoricesc de unde au fost izgonite chipurile Filipeștilor vechi și noi.
Pe aceștia îi pomenește numai pisania, astăzi neînțeleasă, însemnările de pe cărțile ce au dăruit, — una poartă supțirile slove delicate ale Căpitanului scriitor —, și o icoană, pe jumătate putredă, pe bogat fond de aur, supt care vezi rugăciunea scrisă cu roșu pentru mântuirea unui Constantin-Vodă care e Brâncoveanu.
Bucovul era odată reședința ispravnicului, sameșului și logofeților cari cârmuiau județul Săcuienilor; ei, ca și boierii de la Curte, locmiau și dascăl pentru târgoveți. Dar, în veacul trecut, județul, „sud Saac” al documentelor, a fost desființat. Casele de bârne se ruinară, ulițile se acoperiră cu țernă de ogoare. Satul de astăzi e făcut ceva mai târziu.
El e al proprietarilor, Orientali prin sânge, Apuseni prin cultura lor parisiană. Mai sânt și Greci în Bucov. O fabrică a adaus Evrei, cari sânt mulți, tari și Obraznici. Ba chiar un Italian și-a făcut sălașul printre țărani, și donna lui umblă în portul lelițelor din partea locului. Altfel, printre ai noștri obișnuita
