lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale și pentru ajutorul drumețului. Se întorcea de la mănăstirea muntelui sfânt al Arabiei, unde se dăduseră tablele vechii legi, și el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea țăranilor din împrejurimi îi zise românește Sinaia[1]. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cântări și se pătrunse de sfinte miresme, pe când zidul gros al chiliilor și turnurile din uughiuri supt căpița lor de șindilă neagră asigurau de dușmanii din pustiul măreț: dobitoace și oameni.
În jurul mănăstirii s’a strâns cu vremea un sat, satul Țiganilor Sinaii, satul țăranilor adunați din vecinătate, sau dintre Românii chiar al Sinaii, dintre sufletele românești dăruite odată cu moșiile. Satul acesta e originea așezării de oameni săraci care se găsește mai sus de stradele cu vile și de parcul și pădurea regală.
La sosirea în țară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lângă palatul din București, o casă boierească prefăcută și mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arșiță ale verii din șesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă-Cuza, Sinaia nu primise însă niciodată un oaspete strălucit, și nici n’avea unde să-l primească. Chiliile erau puține și dărăpănate. În clădirile care se chiamă astăzi biblioteca și în care harnicul și inimosul arhimandrit Nifon și-a strâns frumoasa colecție de cărți, monede, odăjdii, icoane, inscripții[2], două odăițe primiră pe principe și pe principesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schițări cu creionul ale notabilităților timpului, ce se păstrează cu pietate. Înăuntru
