După mulți ani, am văzut cu alți ochi Ploeștii, eu singur și fără ca orașul să aibă decorul festiv de atunci. De la gara largă, cu aripi întinse, o adevărată avenue între plantații, apoi între biserici și clădiri administrative. O piață, de unde porniau strade spre mahalale, în care casele aveau și geamuri murdare, trotoarele erau prea ascuțite pentru picioarele mele și lotul părea prea vulgar, hotărît prea vulgar.
Un târg stătea încă acoperii de pănuși de porumb și alte rămășițe ale mișcării de cară din timpul dimineații. Mi s’a părut un oraș urît care începe frumos.
Poate că acum, în comparație cu alte reședinți de județe, Ploeștii, cu mărimea și mișcarea lor, mi-ar părea altfel, dar atunci așa l-am văzut.
Și cred să nu-l fi văzul rău, nedrept. Ploeștii e, în adevăr, un oraș nou: înainte de Mihai Viteazul, care l-a făcut târg, nu era aici decât un sat, al urmașilor lui Ploe. Pe atunci chiar, el n’a însemnat nimic. Pănă mai dăunăzi, analele trecutului nostru nu-l știu. Amintiri istorice nu se leagă de el.
Pe urmă, Ploeștii nu s’au alcătuit din prisosul unor mari sate vecine. El nu s’a ridicat iarăși prin aplecarea boierilor către el. E un oraș de colonisare, cel d’intăiu dintre ele. Orășenimea lui, adusă de marele Voevod întemeietor, îmbogățită mai tărziu prin imigrări, îi dă acest caracter de colonisare, ca, oarecum, în Alexandria, în Turnul-Măgurele, în Giurgiu și Brăila. Iubirea pentru zgomot, îndărătnicia față de guvernele de orice coloare, oarecare brutalitate în apucături amintesc și ele această origine. Ceia ce nu înseamnă că e îndreptățit cineva să desprețuiască un mare oraș, cu poporația astăzi mai pe întregul românească și care prin munca ei practică îmbogățește și întărește țara.
