putea flutura în bătaia vântului dunărean steagul care e picurat de sângele poporului nostru.
În față, insula de pe vremuri, legată azi de țărm printr’un istm, după ce cursul Dunării a fost răspins mai departe, acel curs care odată umplea de apă șanțurile de încunjur ale cetății.
Aici întăiu, în acest ostrov îngust, cocoșat și rătăcănos, din adâncul căruia se scoate piatra de var și pe cei câțiva metri pătrați de pustiu rătăcesc cânii paznicului, am înfipt noi sulița vechilor ostași munteni în țermul dunărean. De aici au privit ochii întemeietorilor de țară asupra Dunării largi ca o Mare, încingând și apărând teritoriul, de străveche moșie, pe care ei se ridicaseră domni și pe care nu înțelegeau să-l împartă cu nimeni. Pe acest punct de înaintare îndrăzneață am afirmai că n’avem numai muntele nostru înalt, ci și râul nostru cel mare, ducând la întinderea Mării, unde niciun drept nu poate să înlăture pe acela, firesc, al nostru.
Când, la 1445, cruciații supt steag papal și supt flamură burgundă veniau pe Dunăre să întâlnească, în sus, pe Iancu Hunyadi cu cetele lui de luptători, ca să caute ori să răsbune pe regele Vladislav, bătui la Varna și dispărut în vălmășagul înfrângerii, ei au dat de Vlad Dracul, feciorul lui Mircea care stăpânise și Silistra și toată Dobrogea pănă în zarea acelei Varne, fatală pentru creștini, și, între asprii lui luptători, chiuind a bucurie și a moarte în descărcarea asurzitoare a bombardelor apusene, Vodă Românul a spus neobișnuiților oaspeți câte pietre de sare l-a costat pe tatăl său clădirea cetății din Giurgiu.
Din această cetate, care a durat multă vreme, și pănă în zilele lui Mihai Viteazul, când, cu ajutor ardelean și cu iscusința inginerilor militari veniți din Toscana ca să ajute la apărarea crucii, el scotea
