prinse în ambele ziduri, la dreapta și la stânga, comemorează succesul armelor rusești. Când au intrat, aici, avangardă demnă de a conduce barbaria ce se îngrămădia pe urmele ei, Turcii ca să străpungă cu vârful baionetelor chipurile de sfinți, rămase așa pănă astăzi, marmura Rușilor a fost respectată de Bulgari, asociații lor, dar cealaltă, cu transpunerea sensului în românește, a fost zdrobită, ca și cum devastatorii ar fi hrănit speranța nebună că s’a isprăvit pentru totdeauna cu dominația românească.
Și, de fapt, după tratatul din București, aici trebuia să fie domeniul de exploatație germană.
La Ramadan, alături, vremurile au adus schimbări. De o parte se ridică gârbova spinare imensă a șantierului pe care Germanii voiau să-l așeze ca semn al stăpânirii lor pe Dunărea-de-jos, în ciuda instalării tovarășilor lor Austriecii la Severin. Am ajuns noi stăpânii acestei construcții impunătoare, și de sigur am avea altceva de făcut decât s’o păzim bine fără a o putea întrebuința. Ni se spune că materialul de mașini așteaptă în nu știu ce fabrici din Germania. Sper că nu așteaptă întoarcerea acelora cari și astfel voiau să se impuie aici. Ar fi, dacă nu putem noi înșine —, un mijloc de a atrage aici capitaluri mai puțin primejdioase pentru însăși viața Statului român.
La dreapta se grămădesc vasele, gata de a fi întrebuințate, ale Lloydului bavares, care se judecă împotriva confiscării cu Statul român și se pare că instanțele noastre judecătorești au dat dreptate dușmanilor de ieri. Dreptul, evident, n’are nimic a face cu însăși grija conservării și desvoltării naționale… Iar unii oameni își închipuie că, orice am fi iscălit cu privire la regimul Dunării, ar mai
