În locul străzilor centrale înărgenite odinioară de înalte clădiri cochete, în care se cuprindea atâta bogăție de mărfuri și acel complet confort al locuinții care constituie la nația noastră o dovadă strălucitoare a simțului pentru civilisație, nu sânt decât ziduri frânte pe care focul și-a lăsat urmele, focul pus anume după jăfuirea vandalică a Bulgarilor, ori înjghebări provisorii, în care coperemântul de tablă e la jumătatea nivelului atins de clădirea dărâmată. Noile clădiri par să se strângă de rușine și de sfială față de ce au fost odinioară. Numai ici și colo silinți desperate au izbutit, pe aceste vremuri de scumpete, să refacă întreaga zidărie, și albele case răsar ca niște sprinteni ghiocei de primăvară în mijlocul ruinelor unei ierni îndelungate și grele.
Mi se asigură că, pe când Rusciucul triumfă cu prada lui de războiu (de la particulari!, școlile înseși mândrindu-se cu material didactic furat, și fac tot ce poate minciuna și perfidia ca să refuse restituirea, aici mobilarea e redusă la cele mai simple elemente. Sânt oameni odată îndestulați cari n’au în casa lor mai mult decât două cămăși, atât de cumplită a fost urgia.
Numai școala de pe la 1860, care păstrează în fruntea ei vechea stemă a Țării, înlocuită astăzi printr’o așa de săracă imitație a nu știu cării pajuri jumulite, prusiene, sârbești sau polone, a fost cruțată, nu înțeleg cum, și de ghiulelele bateriei neobosite de pe malul din față și de torțele nimicitoare ale tăciunarilor bulgari. Pănă și câte una din biserici a primit expresia elocventă a recunoștinții bunilor noștri vecini. Și urîtul turn central, atât de turcesc în răsărirea lui stingheră, s’a păstrat neatins.
Lângă edificiul, cam curios, care s’a ridicat mai de curând pentru ca să adăpostească pe platforma
