Îndată ne coborîm ca pe niște trepte uriașe prin pădurea Comanei, vestită printr’o luptă de acum un veac și jumătate. Rușii, în fruntea cărora se găsia bogatul, ambițiosul boier muntean Pârvu Cantacuzino, au fost prinși aici de cetele Turcilor și prăpădiți cu desăvârșire.
Pe locul vechilor stejari cari fură străpunși atunci de gloanțe și stropiți de sânge[1], sânt astăzi copaci tineri. Numai în unele adâncuri, în care șoseaua trece printre două prăvălișuri adânci, trunchiurile fug mlădioase pănă la înălțimi mari, răsărind dese din țerna grasă pe care mucezește aurul șters al frunzelor moarte.
Sântem apoi iarăși în șes, și de odată un dulce tablou de vioriu și albastru depărtat se deschide între coastele a două dealuri joase, la stânga. Apoi ne apropiem de margenea râpei, și de aici se desface o strălucită priveliște.
Acolo la stânga sânt tot dealuri de acelea blânde în liniile și în coloarea lor. Drumuri albe, înguste, se strecoară la picioarele lor, și ochiul deosebește prin acest văzduh limpede de toamnă punctele albastre, negre ale femeilor ce merg la horă spre alte sate, precum e, colo jos, Goștinarii. Printr’o largă albie moale, lipsit de maluri și aproape fără straja obișnuită de sălcii a țermurilor noastre, Argeșul se răsfață în ochiuri mari, care se par lacuri de lumină albă. În locurile unde adâncimea e mai mică. se văd pete viorii foarte delicate, și, în de obște, râul
- ↑ Ce imensă jertfă a noastră mai așteptau aceste locuri fatale (1939)!
