Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/246

Această pagină nu a fost verificată

e așa de scăzut, cu toate ploile de dăunăzi, încât drumeții de Duminecă îl trec cu piciorul fără să-și primejduiască hainele cele bune. Nu se poate o mai liniștită, mai veselă desfășurare de ape.

Pe mal chiar, stăpână peste minunata vedere, stătea din vechiu Curtea celor două Doamne. Astăzi au rămas din ea trei rânduri de păreți sau stâlpi în ruină, dintre cari cel din fund, foarte înalt, cască, în al doilea cat, două mari ferești goale. Pănă și beciurile, unde, mai dăunăzi încă, se păstra vin, sau astupat pentru totdeauna.

Amintindu-și de zimbitorul Ținut în care-și trăise zilele tinere, Radu Șerban făcu și o biserică, pe care o drese după vre-o jumătate de veac fiică-sa cea mică, Elena, soția lui Constantin Postelnicul Cantacuzino, și copiii ei mai tineri. E o lungă clădire destul de înaltă, cu pridvor ogival, cu un singur turn, fără strane ieșite în afară, și cu un altar poligonal. Fereștile și ușa au frumoase cadre de piatră săpată, și de jur împrejur aleargă brâie de zimți, ciubuce, firide prinse câte două.

Înlăuntru, din nenorocire, totul e văruit și distrus. Ne luptăm cu „ctitorul”, un țăran beat, care, încunjurat de o droaie de alți bețivi, țipă la noi și ni explică, lovindu-ne necontenit cu podul mânii, că tatăl lui, Petcu, a făcut biserica, că e a lui, că e frumoasă și că trebuie să i se dea lui moșiile întemeietorului. Fața ca și purtarea îl arată Bulgar, ceia ce nu-l împiedecă să spuie că în sat nu sânt decât Români: „numai Rumâni, domnule”, aici o lovitură de afirmație cu podul mânii —, „nici Sârbi, nici Țigani” —, „nici Țigani, măi”, strigă el către un consătean care pretindea că tot e și câte unul negricios —, „numai Rumâni!”. Cât privește limba,— firește că da.

De la Vidra, o stație pierdută în mijlocul câmpului,