Ci lasă aceste gânduri de poesie română și romană, călătorule, care, după gustarea neapăratei plăcinte, nu te întorci pe peronul cunoscut de toată lumea, ci ieși pe ușa ce se deschide asupra câmpului neted din această margene argeșeană a județului Dâmbovița.
O alee de copaci vânjoși duce la o fântână cu cumpănă, și de aici încep să se înșiruiască bietele și puținele căsuțe care alcătuiesc târgul Tot clădiri strâmbe de prin anii 1850-60, când satul începea să prindă aripi care n’au mai crescut de atuncea. Rare ori câte o grădiniță de flori sau altă podoabă arată îngrijire, gust de gospodărie bună. De alminterea, numărul caselor în care locuiesc particulari e foarte mic. În cele mai multe din aceste cocioabe cu coperișul deșelat sânt „autorități” sau așezăminte: școala, banca rurală, „plutonul jandarmeriei”, cu movili de fân în curte și mașcat roșu la fereastră, farmacia, judecătoria, o primărie cum nu se poate mai dărăpănată Prăvălii cu titluri mărețe se sprijină în față pe patru pari ca un moșneag cerșitor pe cârjă; firește că nu li se zice altfel decât, ca la orașe, în limba cea nouă, supțire: „manufactură de fier”, „magazin de coloniale”; prăvălia bărbierului se recomandă mușteriilor ei țărani ca „salon de ras, tuns și frezat”.
În fiecare Duminecă e la Titu zi de târg pentru țărănimea din împrejurimi. Așa e, deci, și astăzi. Slujba în biserica, zidită la 1863-4, cu un coperiș de lemn care se năruie, s’a isprăvit răpede și degrabă; lacătul e pus la curtea buruienoasă cu modâlci de morminte, cruci ieftene și câte un frumos „monument” adus de la București pentru vre-un mort de familie bogată. Tot așa de bine lăcătuite trebuie să fie la acest ceas, puțin înaintat, de dimineață și
