a glasului de femeie. Zidurile groase parcă izvorăsc întunerec și o apăsătoare jale, din care se desfac numai acele puține lumini sfioase și plânsul acela monoton al glasurilor obosite, șterse, ce vin ca de supt pământ.
A doua zi, căutăm prin păduricea nouă, prin viile țărănești, pe poteci și polecuțe, pe care dimineața le-a bătut cu firele de mărgăritar fără număr ale rouăi, calea la mănăstirea din Deal. Vederea se deschide, când în stânga, asupra strugurelui de clădiri al mănăstirii, când în dreapta, asupra turnurilor multe ale Târgoviștii, ale căror copereminte de tablă nevăpsită scânteie la soare, într’o veșnică tremurătură de argint. Sălcii dese ascund cu totul cursul lalomiței. lar clădirile galbene care cuprind acele moaște tragice, capul tăiat, desgropat al lui Mihai se înfățișează tot mai aproape, în sunetul de chemare al vechilor clopote, care vestesc astăzi tăierea capului marelui mucenic pe care Biserica-l numește Înainte-Mergătorul, — cum numim și noi, când visăm mai mândru, pe mucenicul nostru, care a fost în ceasurile sale de mărire „Domn al Țării-Românești și Ardealului și Moldovei”.
4. Potlogii. Găisenii. Căscioarele.
Când trenul se oprește mai mult timp la gara Titu, înzestrată cu vestite plăcinte și crafle, când, mergând la răzleața Târgoviște sau întorcându-te de acolo, rămâi să-ți îngâni urîtul așteptării cu acest titlu de glorie al localității, îți închipui că numele de Titu, care, pe lângă toate, sună și roman, acopere cine știe ce târgușor curățel, cu strada lungă și dreaptă a prăvăliilor încunjurată de tufoasa verdeață a copacilor bătrâni în cari se ascund ochiurile albe ale căsuțelor de țară.
