întemeietorului chiar, un craniu fin, de formă lungăreață, stă astăzi pentru priveliște, „împodobit” cu slove lămuritoare, într’o meschină cutiuță de sticlă.
Lângă el, purtând pe luciul său de fildeș aceiași naivă batjocură, se vede o altă hârcă. Fruntea fuge puțin spre creștet, clădind o înaltă boltă pentru gânduri neobișnuite, al căror zbor s’a curmal de trei sute de ani. Gropile ochilor sânt largi. Rădăcina nasului pornește într’un unghiu mic. Oasele obrazului răsar înspăimântător de ieșite. Rărbia e mică însă, blândă. Acest cap a fost desfăcut cu sabia de pe un trup hăcuit cu barda. El a stat aruncat pe câmp într’o zi ticăloasă. Sus inima! E singura rămășiță ce se poate vedea din Mihai Viteazul, și neamul românesc n’are destule bogății pentru a răsplăti printr’un strălucit mormânt cinstea ce i-a făcut-o acest om[1].
De pe terasa înaltă de piatră, supt care se zice că ar trece un măreț drum boltit supt pământ, se vede, în lumina blândă a amiezii de toamnă, largul șes, străbătut de dunga sclipitoare a lalomiții, casele, turnurile albe ale Târgoviștii și, mai aproape, vârfurile, râpile dealurilor acoperite cu verdeață uscată din care răsar arborii golași ai livezilor ce încep a-și dormi iarna.
Orașele noastre vechi se alcătuiesc toate dintr’o cetate pe o culme de deal și dintr’un târg care se desfășură în vale. Se caută mai ales astfel de dealuri care se ridică de-odată în mijlocul unei câmpii netede.
- ↑ Mormântul cel nou, de marmură, în stil arhaic, e gata. L-a făcut Ministeriul de Războiu. El așteaptă însă gol ceasul când vom fi vrednici să coborîm în el, pentru odihna de care e vrednic, în giulgiul de glorie ce-i trebuie, pe strămoș (1916). S’a făcut cu toată cinstea cuvenită, regele Ferdinand coborând în mormânt crucea, desfăcută de la gâtul său, Ordinului numit după viteazul înaintaș (1939).
