trece cu oile acolo de unde s’a stăpânit trei veacuri unul din județele țării.
În Cerneț răsună un cântec ciudat. Flăcăii, în haine care nu erau de serbătoare, mergeau câte doi, cu cimpoiul la gură sau bătând din tobă, ca să cheme la nuntă. Ei se chiamă cumnați de mână și poftesc necurmat, des de dimineață, din casă în casă, la serbătoarea care se face abia după amiazi.
Nici într’un alt județ nu se păstrează atâta ca în Mehedinți viața veche cu toate formele și datinele ei. El mi s’a și părut cel mai la o parte de cursul schimbărilor și înoirilor.
Pe valea Topolniții, care nu se vede, printre pajiști și lanuri de porumb. Înălțimi golașe, dealuri împădurite mărgenesc șoseaua. De-asupra unei culmi, chemați de vre-o pradă, vultani plutesc rotindu-se.
Din loc în loc se văd conace urîte; conac se chiamă și aici, după cuvântul turcesc, trecut poate prin sârbește, locul unde stă domnul pământului, Curtea din Moldova; în Gorj se întrebuințează alt cuvânt turcesc: culă, turn.
Satul Halânga are case bune, printre care se văd unele coperite cu țigle și zidite foarte îngrijit, din cărămidă. Hanuri cu șoproane și cu trupuri, cu piei de oaie spânzurate. Aici și mai departe sânt multe chipuri puternice, cu fața mare, având profilul foarte curat, ochii bine deschiși, nasul drept, mic, buzele fine, bărbia hotărîtă și mântuită cu o ușoară gușă, ca în unele profiluri din monedele grecești.
Drumul apucă pe coasta dealului Gradeț, al cărui nume înseamnă în graiul Slavilor ce au fost prin aceste părți și cari au rămas în Serbia: Cetățuie. El duce la satul Balta. Coborîndu-te însă în vale, întâlnești îndată cursul limpede, veșnic șopotitor al Topolniții, care zorește pe un pat de prundiș, și schitul însuși nu e departe.
