mal spre oraș e încă sălbatec și ar trebui înlocuit printr’o priveliște mai potrivită cu însemnătatea orașului și cu faptul că e graniță, o îndoită graniță, spre Sârbi și Unguri, și recomandă, prin urmare, țara.
4. Cernețul. Topolnița.
La vre-o jumătate de ceas de la Severin, peste un șes sămănat rar cu căsărmi și fabrici, e Cernețul, răspândit în neorânduială supt dealuri de lut gârbove. Azi nu se văd acolo decât căsuțe scunde, câte o tainiță de Țigani potcovari, locuri îngrădite, dar goale, și trei biserici, dintre care una, cea mai mare, a fost făcută de Grigore Ghica în veacul al XVII-lea și, ca și aceia din Dragoslave, înfățișează în mai mic turnul mănăstirii din Câmpulung. Pe când se cosiau bălării pe malul unde „turnul” răsăria de-asupra Dunării mărețe, Cernețul era o capitală de județ. Negustorii țineau prăvăliile în vale; mai sus, drumul spart, cu fărâme de caldarâm între curți pustii, era cuprins de case, „de amândouă laturile, ca la Diiu (Vidin)”, spune un bătrân care a mai apucat vremile acelea. Unde e culmea aceia desgolită, se înălțau Curți boierești, căci aici era orașul pentru boierinașii și boierii mehedințeni, Glogovenii, Miculeștii și atâția alții, între cari Tudor însuși.
Dar Alexandru-Vodă Ghica porunci să se zidească Severinul. Cernețul nu mai putu sta alături, cum, prin Evrei, Hârlăul, vechea capitală de județ, mai stă pe lângă Botoșanii cari i-au luat cârmuirea și bogăția. Boierii plecară după reședință, negustorii după câștigul portului. Casele se înroșiră, se înegriră, apoi căzură în grămezi de cărămidă, care se vândură pentru cele ce se clădiau în Severin. Azi Cernețul e o mahala răzleață a acestuia, locuitorii n’au pământ ca sătenii, și, dacă n’ar fi munca la boierul de aproape și scutirea de lucrul șoselelor, ciobanul ar
